R: Jean Luc Godard, 1966
Festivalul de Film Francez
26 noiembrie-2 decembrie 2007
Cu o selecţie de 31 filme, Festivalul de Film Francez se pregăteşte de start. Anul acesta festivalul se va desfăşura în 4 săli de cinema: Elvira Popescu, Cityplex, Cinema Europa şi CinemaPro.
Astfel scria pe diploma primei laureate pentru literatură, în 1909 - Selma Ottilia Lovisa Lagerlöf (1858-1940), Suedia.
Premiul Nobel a fost acordat către 34 femei, din 1901 încoace. Una dintre ele, Marie Curie, a primit acest premiu de două ori – în 1903 pentru fizică şi în 1911 pentru chimie.
Modelul social şi economic suedez se arată preocupat şi de drepturile femeii şi după alegerea[1] Katarinei Frostenson, în 1992 la vârsta de 38 ani, în urma obţinerii mai multor premii prestigioase pentru volumele sale de poezie, „suedezii consideră că doar 5 femei din 18 membri este puţin: într-un viitor apropiat, ar trebui ca 50% din membrii să fie femei!”. Ce se poate spune atunci de Academia Franceză care numără doar 4 femei din 40 de membri![2]
În 2007 Doris Lessing (n.1919), UK devine cea de-a XI-a femeie care primeşte un premiu Nobel pentru literatură.
“that epicist of the female experience, who with scepticism, fire and visionary power has subjected a divided civilisation to scrutiny“
Doris Lessing a scris peste 50 de cărţi, începând cu The Grass is Singing, a cărei acţiune este plasată în Africa, scrierile sale incluzând nuvele, poveşti scurte, o nuvelă grafică, opere, non-ficţiune şi două lucrări cu Philip Glass.
[1] membru al Academiei Suedeze
[2] Aliette Armel – La face cachée du prix Nobel (pp.12-16), în „Le Magazine Littéraire”, nr. 469, noiembrie 2007, pp. 15-16.
On ne naît pas femmes: on le devient
- Simone de Beauvoir –
Nu ne naştem femei, ci devenim astfel.
De ce?
Ne naştem egali. În momentul naşterii nu contează diferenţa din punctul de vedere al sexului. Toţi suntem puri, neatinşi de societate şi ne simţim egali. Odată cu trecerea timpului se instalează un abis, care ne separă. Deşi noi, femeile, nu simţim vreo diferenţă în acest sens, societatea, condusă de o majoritate masculine – este o lume a bărbaţilor, ne face să ne simţim „femei”. Da, suntem diferiţi din punct de vedere fizic / anatomic, dar de ce trebuie să ne simţim diferiţi din punct de vedere intelectual, cultural, psihic…? Este o separare nejustificată. Femeia face parte, la fel ca şi bărbatul, din populaţia lumii. Unii cred că se justifică invocând geneza omului – crearea Evei din coasta lui adam. Asta ar trebui să însemne că femeia este inferioară bărbatului? Să încercăm să privim din alt punct de vedere acest moment. Astfel… am putea spune că Dumnezeu a ales crearea Evei din coasta lui Adam, adică din ceva existent, vizibil, decât din neant – ca Adam, pentru că ea va fi cea care va sta laq baza creării societăţii, culturii sau religiei…
Cert este faptul că egali suntem toţi, numai că trebuie să realizăm acest fapt, să devenim conştienţi de această situaţie şi să o acceptăm ca atare. La fel de cert este şi faptul că femeile au fost considerate sau chiar tratate ca o minoritate, care a trebuit şi trebuie să lupte pentru drepturile sale. Din acest punct de vedere putem asocia această situaţie cu cea a negrilor, care au luptat pentru acceptarea de către rasa albă, pură, dominatoare, dar nu vor fi niciodată acceptaţi ca atare, deoarece oamenii se lasă conduşi de prejudecăţi, gândesc cu ochii larg deschişi, în loc să închidă ochii şi să privească cu mintea, deschizându-i apoi pentru a privi cu ochii purificaţi, pentru a privi omul ca om, ca diversitate culturală, nu rasială / sexuală.
Astfel, femeia ar trebui privită ca egal al bărbatului, ca o diversitate necesară. În plus societate nu înseamnă doar un grup masculin, ci o alternare feminin-masculin. Societatea este asemeni ADN-ului uman, este o armonie.
Aşadar, ne naştem egali, dar societatea ne face să ne simţim diferiţi, să realizăm că există o diferenţă, care ne desparte unii de alţii şi ne îndepărtează, în loc să ne apropie mai mult, ignorând legile naturale şi crezând doar legile umane, crezând mai mult în creaţia umană decât în creaţia divină, în natură.
“Someone has to die in order that the rest of us should value life more.”
Virginia Woolf
Dacă trebuie să moară cineva că să preţuim mai mult viaţa… înseamnă că cineva ne dă o palmă straşnică, căci e un an de-a dreptul ciudat, când alb… când negru, căci, pe de-o parte toţi au luat-o razna şi se căsătoresc (nu scap bine de la o nuntă că dau peste alta…), iar pe de-altă parte toţi se sting… Parcă e un fel de manifest futurist, nu ştiu dacă al vieţii sau al morţii… care ar suna ceva de genul: să lăsăm trecutul în urmă şi să creăm noi un prezent pornind de la zero. Nu-mi doresc asta… Eu mi-am creat o lume a mea care-şi are rădăcinile în trecut şi treptat aceste rădăcini se rup una câte una… Poate că într-un final vom asista la o “dezrădăcinare” a istoriei… cine ştie… Orice e posibil şi totul e relativ 
par Carl Theodor Dreyer, 1928
Când vezi un film cu un subiect super-exploatat nu te mai aştepţi ca acţiunea să te mai surprindă în vreun fel. Astfel poate fi şi cu un film ca “La Passion de Jeanne d’Arc”. Aşa s-a şi întâmplat: ştiam fiecare pas, fiecare replică care urmează. Dar poate că e mai bine aşa, pentru că am reuşit să mă concentrez mai mult asupra imaginii şi a celor doi actori: Maria Falconetti şi Antonin Artaud. Mă gândeam… Uite, poate că pentru epoca noastră rolul Mariei poate fi prea dramatic, sau chiar patetic: o Jeanne care plânge tot timpul, dar pentru perioada respectivă mi se pare incredibil cum işi joacă rolul, iar gestica şi expresia feţei spun totul, mai că nu este nevoie nici de inserturile de text. Întreg filmul poate fi unul despre Maria Falconetti, un exerciţiu de actorie. Trece foarte uşor de la starea de extaz la cea de pace interioară, împăcare şi chiar resemnare. Jeanne este un Christ, care trece prin toate momentele patimilor… de la aşa-zisa judecată, la batjocură şi până la martiriul în sine. Mi-a plăcut foarte mult şi felul în care Dreyer a schiţat gloata de “judecători”, într-o manieră daumier-ească, foarte caricaturală, dar în acelaşi timp foarte caracteristică societăţii în structura ei instabilă. Antonin pare ca un copil care se află într-o situaţie confuză. Luminarea sa are loc în momentul martiriului Jeannei, când devine mai sigur pe situaţie. Cu toate acestea îşi joacă micul rol minunat, venind în completarea rolului Mariei.
Portrait of an artist
Matthias Deumlich, a German artist, born in Berlin, was present in Romania for the project “Urban Ambient”, organized by Meta Cultural Foundation in Sibiu (22nd – 24th June), this year European Capital of Culture. The project included contemporary works made by Romanian and international artists: inflatable and sound sculpture, but also experimental film. Matthias Deumlich has a work called “Lighting City”, as homage to Brancusi. We know him from the Romanian Young Artists Biennial 2006, when he made some paper ships fly. Is one of the artists who make sculpture in a large sense of the word, using unconventional everything and rethinking the discourse of art, using modern symbols, like he did at Sibiu.
I had a look into this artists work to discover more about him. His obsessions are the sound, the light, the water, the movement and the image. The sound is an important element in his work, this being the source of movement. His obsessions becomes part of the viewer, are contagious. The experimental / scientific dimension is very present and dominates the creation. Matthias plays with the viewer and is playing seriously. The material is used for its qualities in his favor, for his experiment. The space is transformed and the viewer is transposed in another dimension of reality, is about re-thinking the space and time. Space is the main subject of his works and is the origin of objects.
His works are like a ritual. “Lighting City” is placed in a sacred place, near an important church of the city and it fits very well the place, like the artist himself said.
There are no small projects for Matthias is a noisy artist, by his works, which are his way of communication and making him heard. His installations aren’t individual works, each one taking birth from a former one, but this doesn’t mean you can’t understand one single work, just that you’ll discover him better in the context of the whole creation. Is like a conceptual chain. Ideas take shape of small robots, who invades us physically and conceptual. The invisible becomes visible through creation, through image and sound.
În perioada 22-24 iunie 2007 s-a desfăşurat la Sibiu proiectul Ambient Urban, care a schimbat pentru o perioadă chipul oraşului.
Oameni balon? Da, dacă este vorba de lucrarea ALINEI BUGA, care s-a bucurat de un mare succes. La “lansarea” acestora, toţi trecătorii au intrat în joc, cuprinşi fiind de o euforie în masă.
Curtea interioară a Muzeului de Istorie (Casa Altemberger) s-a transformat într-o instalaţie marină, realizată de FRANC PURG. Cursul unui râu, valurile mării, care într-un final se sparg la mal…
Brâncuşi la Sibiu? Nu, doar un spiriduş german, sub numele său MATTHIAS DEUMLICH, care a reuşit să realizeze cu ajutorul noii tehnologii o coloană “fără de sfârşit”, creată din metal, sticlă, oglinzi, lumină şi sunet. Un proiect la fel de complicat precum pare, care reuşeşte să ademească curioşii. Situată în apropierea Bisericii Evanghelice, totul capătă un aer de sacralitate. E o lucrare magică, realizată de un personaj magic.
O pauză de cafea (COFFEE BREAK)? De ce nu? În spaţiul oferit de Cafeneaua Amber (Piaţa Mare) ziua de vineri seara s-a transformat într-un mic cinema, unde au rulat, şi o să mai ruleze (în fiecare vineri între orele 21:00 şi 22:00), o serie de filme experimentale realizate de tineri artişti, nu doar români, ci şi internaţionali.
O meduză gigant şi alte meduze “zburătoare” au împânzit oraşul. În piaţa Mică domină o uriaşă meduză, realizată de ROMELO PERVOLOVICI, care în timpul zilei îţi dă întâlnire în acelaşi loc, dar o oră mai târzie pentru a sta puţin de vorbă şi pentru a-şi dezvălui personalitatea. Pe strada Nicolae Bălcescu s-au agăţat ici-colo nişte meduze “europene”, care te privesc “de sus”.
După toate acestea… de ce nu concerte de greieri, în locuri neaşteptate, creaţie a MIRELEI DĂUCEANU.
Întregul proiect a adus marea la Sibiu şi a dezgheţat atmosfera nocturnă a oraşului.
R: Kim Ki-duk, Coreea 2006
comentarii recente