You are currently browsing the monthly archive for martie 2007.
R: Jean-Luc Godard, 1961
Cu: Anna Karina, Jean-Paul Belmondo si Jean-Claude Brialy
-”Je ne suis pas infâme, je suis une femme“-
R: Peter Greenaway, 1987
Regizorul Peter Greenaway are in spate o formatie de pictor, care, dupa parerea mea, este destul de vizibila in filmele sale. Unii comentatori au afirmat ca filmele sale sunt anti-cinematice si ca nu este deloc regizor, fapt pe care s’ar putea ca Greenaway sa nu’l contrazica. El este un pictor, al carui penel a fost inlocuit de camera de filmat.
Brian Dennehy intrupeaza un arhitect american (Stourley Kracklite), care vine la Roma impreuna cu sotia sa Louisa (Chloe Webb), pentru a organiza o expozitie dedicata arhitectului francez Etienne-Louis Boullée, iar filmul va urmari paralela intre cei doi arhitecti din epoci diferite. Kracklite este obsedat de Boullée, caruia ii scrie si o serie de scrisori. Viata sa urmeaza apoi o linie descendenta, care se amplifica in finalul filmului.
Mi’a placut aceasta „pictura” a lui Greenaway chiar foarte mult. Roma domina omul prin maretia sa amplificata de catre regizor; omul pare a se supune unui spatiu nedefinit. Intreg filmul este o adevarata ambrozie pentru vaz, a carei esenta sta in detaliile minunate pe care le gasim la tot pasul in acest film: o natura moarta cu smochine minunata; dezordinea superba din atelierul arhitectului si interioarele, dominate de intrari si iesiri, de ferestre, oglinzi, voaluri care invaluiesc personajele – toate acestea ii confera regizorului-pictor sansa de’a pune laolalta culori, umbre si lumini, materii diferite, care’i ofera ocazia de’a se juca cu spatiul, cu vazul nostru. Intreg filmul este un joc al simturilor. O contributie importanta in film o are si muzica lui Wim Mertens, care este splendida. Iar finalul este o paralela intre viata si moarte, intre nou si vechi, paralela care continua pe cea dominata de noul si vechiul arhitect. Este momentul in care expozitia dlui Boullée se deschide si se naste copilul dlui Kracklite, care se arunca in bratele mortii. Desavarsirea creatiei implica moartea creatorului.
In regia lui Stere Gulea, 1987
Recunosc ca astazi am vazut ptr prima data filmul “Morometii”, deci…a fost o premiera ptr mine.
Nu vreau sa povestesc actiunea ptr ca nu simt ca este necesar sa fac asta. In schimb vreau sa spun o impresie in urma vizionarii filmului.
Ma bucur ca filmul a fost filmat alb-negru, ptr ca in varianta color nu stiu cum ar fi iesit si oricum nu mi’l imaginam altfel. Spunea el ca este “nemultumit de filmele cu tarani care se faceau la noi” care erau “eminamente false” – asta ar putea fi unul dintre motivele ptr care a ales sa realizeze un film alb-negru, fapt care confera filmului o anumita doza de realism (o prezentare mai veridica a lumii taranesti, care, cred eu, si’n ziua de azi se prezinta intr’o “varianta alb-negru”)
Mi’a placut foarte mult, astfel ca din punctul meu de vedere este un film destul de bun, care merita vazut 
Ce mi’a placut la acest film? Povestea, datorata lui Marin Preda si “adaptata” de Stere Gulea; personajele, care intrupeaza imaginea taranului roman “de pretutindeni”; imaginile minunate preluate din lumea satului romanesc, care mie mi se pare fascinant si care are un potential vizual enorm…
In mintea mea imaginea fizica a lui Stere Gulea am asociat’o cu imaginea lui Nicolae Grigorescu, iar din pdv al imaginilor filmate m’am dus cu gandul la tablourile lui Ion Andreescu (si ma refer la numeroasele sale tablouri in care ilustreaza padurea-copacii, in mod special). Mi se pare ca a existat un joc vizibil cu umbrele si luminile (spunea Stere Gulea ca a preferat folosirea doar a luminii naturale – ceea ce mi’a placut foarte mult, deoarece se creeaza anumite efecte, care nu pot fi egalate de un joc de lumina calculat artificial). Mi’au ramas intiparite imagini ale unei paduri umbroase, in care lumina strabate ramurile copacilor ptr a atinge solul, sau imagini intunecate, in care personajele devin “umbre-vii”, sau interioare in care lumina slaba, creata, de cele mai multe ori, de o lampa sau de focul sobei, contureaza usor personajele, le schiteaza si par a fi desprinse din pictura unui realist din secolul XIX. Personajele oricum sunt foarte bine evidentiate, prin dialogul pur si simplu “savuros” si datorita actorilor care le’au dat viata.
Cineva a afirmat ca filmul sau ar fi o “capodopera”, iar el a raspuns: “nici nu stiu ce este o capodopera…” – si am apreciat foarte mult acest raspuns, ptr ca in ziua de astazi nimeni nu mai stie ce este o capodopera sau toti folosesc acest cuvant mult prea des, fara a sti ceea ce inseamna de fapt.
In regia lui Thomas Ciulei, 1995
Am vazut recent un film de Thomas Ciulei – “Gratian”.
Mi’a placut acest film, iar Gratian este un personaj extraordinar. Este in acelasi timp omul-lup (“priculici”) si prostul satului, care profita de aceasta postura pe care i’o confera satenii, traind din ceea ce primeste de pomana de la acestia. Filmul este imbibat de aluzii biblice, rituale si superstitii. Gratian mi s’a parut a fi un personaj paradoxal, care desi era considerat “prostul satului” vorbeste de bilioane, catralioane…, de astrologie, geografie si religie, crezand ca va descoperi raspunsul la intrebarea: “Ce este eternitatea?” si ca va fi superior lui Dumnezeu “din punct de vedere moral”, deoarece, zice el, in comparatie cu acesta el este schimbator (din rau in bine).
Regizorul pare a realiza o analiza asupra acestui “ciudat” om, pe care ni’l prezinta prin minunate cadre plastice. Cadrele restranse sunt rare, dar minunate. Imaginea satului este prezentata de la distanta, scaldata in lumina zilei. Personajele nu sunt schitate in contextul satului, ci pe acest context. Ele sunt desprinse din acest cadru rural, situate pe un fundal neutru, care poate fi un “oricand” si “oriunde”, si luate ca martori, ca “povestasti”. Gratian este vazut fie bantuind la cersit prin sat, fie in intimitatea colibei sale, invaluita intr’un voal de clar-obscur. In mica incapere intunecata patrunde lumina unor mici ferestre situate la inaltime sau palpaie flacara unor lumanari, creand o atmosfera specifica tablourile lui George de la Tour.
La un moment dat regizorul face o paralela impresionanta intre moartea unui animal si cea a unui om si vedem cum animalul (calul) este aruncat intr’o rapa, pe cand omul are parte de un intreg ritual de inmormantare. Pe mine m’a pus pe ganduri.
Oare care este mai demn de acest ritual: omul sau animalul?
Am aflat de Jacques Tati(scheff) cu ocazia “Integralei Jacques Tati”, care a fost principalul eveniment al editiei din 2005 a Sarbatorii Filmului Francez. Nu stiusem nimic despre el, fapt ptr care am decis sa fac cunostinta cu acesta prin intermediul filmelor sale. Pot sa afirm ca pur si simplu m’am indragostit de acest individ ciudat, pe care l’am invaluit intr’un fel de aura ludica.
Acest “Monsieur Hulot” este imaginea francezului “de acasa” si “de pretutindeni”, sau… poti fi chiar tu. Putin ciudat, putin stangaci… adult si copil in acelasi timp e Jacques Tati.
Si ca in orice “poveste de dragoste” nu am reusit sa’mi scot din minte imaginea sa, umbland de colo-colo in trenciul sau, tinand intre buze nelipsita pipa si cercetand cu o privire iscoditoare realitatea.
Jacques Tati observa si vede lumea de aproape si totusi de departe. Se ataseaza de realitate, dar pastreaza totusi o anumita distanta.
El nu ofera publicului comicul, ci elementele de compunere ale comicului, implicandu’l activ in realizarea acestuia. De ce regizorul sa se bucure singur, cand se poate bucura impreuna si alaturi de public?
Paleta cineastului-plastician este realitatea, in care combina farmecul trecutului cu ridicolul prezentului, evidentiind totodata si avantajele acestui prezent.
Am (re)citit Walter Benjamin-Opera de arta in epoca reproducerii mecanice si m’am gandit sa scriu cateva idei.
Spune el: “opera de arta a fost dintotdeauna reproductibila. Ceea ce omul a facut a putut fi oricand reprodus de altii”. Pai atunci inseamna ca reproductibilitatea ar fi o caracteristica a operei de arta, caci arta in sine este un produs uman.
Iau cazul fotografiei. In acest caz “ochiul percepe mai repede decat deseneaza mana”, iar “fotograful fixeaza imaginile in studio(…) cu aceeasi viteza cu care vorbeste actorul”. Aici mi’am adus aminte de Hans Belting, care spunea ca mana care deseneaza a fost inlocuita de aparat, iar imaginea fotografica nu este inventie, ci obiect gasit (oarecum un ready-made), care copiaza un corp cu o fidelitate garantata doar de tehnica. Revenind la ceea ce afirma Benjamin as spune ca fotografia este o imagine in timpi reali, apropiindu’se mai mult de “ritmul” realitatii industriale, adica este o imagine care surprinde realitatea in momentul petrecerii acesteia, pe cand pictura este o imagine interpretata a realitatii, un fel de “memento” sentimental. O alta diferenta ar fi faptul ca fotografia poate fi multiplicata, pe cand opera de arta are un caracter de unicitate, caracter care este dat de acel “aici” si “acum”, care constituie “aura” operei de arta la care se refera Benjamin in textul sau. In noua epoca in care tehnicile reproducerii se inmultesc si se diversifica ar fi posibila si reproducerea sau multiplicarea operei de arta. Eu cred ca este vorba de o reproducere a formei operei de arta, deoarece continutul este intransmisibil prin intermediul tehnicilor de reproducere, este un element component al operei de arta veritabile. Adica ar fi vorba de aura sa, care este un continut unic si netransmisibil. Aceasta forma a operei de arta este reprodusa si “vanduta” privitorului ca opera de arta autentica. Prin intermediul reproducerii aura isi pierde din consistenta, iar acel aici si acum sustine autoritatea originalului. Tehnica reproducerii duce la o de-contextualizare a operei de arta, in cazul picturii, o scoatere din contextul traditiei in care a fost creata. Eu cred ca aceasta aura, adica acel “aici” si “acum” se face “vazuta” prin contactul privitorului cu opera veritabila, iar declinul aurei are loc atunci cand apare reproducerea, deoarece se renunta la autenticitate.
In epoca reproducerii mecanice a avut loc si o emancipare a operei de arta, reproducandu’se opere care au fost facute in acest scop, cum ar fi fotografia sau filmul. In acest caz tehnica reproducerii este inclusa’n procesul de creatie si devine parte componenta a operei de arta.
Abel Gance compara filmul cu hieroglifele. Adica inseamna asta ca filmul este un limbaj al imaginilor, limbaj care necesita o interpretare?
Iau acum doua cazuri: teatrul si filmul. Ce se intampla cu actiunea si actantul in cele doua cazuri? In teatru actiunea este directa, iar aura personajului nu poate fi despartita de cea a actorului. In cazul filmului aceasta actiune este mijlocita de camera de filmat, care este calauzita de operatorul de imagine si intervine montajul, care cred eu implica o oarecare selectie, adica o doza de subiectivism. Deci…empatia publicului cu actorul este de fapt empatia cu aparatul de filmat. In film “omul trebuie sa actioneze cu intreaga sa fiinta vie, dar sa renunte la aura ei”. Asadar aura in care e invaluit actorul dispare si dispare si aura personajului. Daca actorul de teatru se identifica cu rolul sau, actorului de film i se ofera rar aceasta ocazie. Actorul de film nu joaca un rol de la inceput pana la sfarsit, ci o serie de secvente, de imagini care apoi sunt colate ptr a crea iluzia unui rol. Imaginea sa se separa de el, fiind transportabila, reproductibila si multiplicabila. Cinematograful construieste artificial “personalitatea” actorului dand nastere cultului vedetei de cinema, creand o imagine comerciala a omului care se situeaza in fata camerei de filmat.
Si daca tot ceea ce este creat de om este reproductibil, atunci poate ca si omul este reproductibil si falsificabil.
Regia Sofia Coppola, 1999
Nici nu ne dam seama…sau cel putin, unii nu isi dau seama, cat rau poate sa faca prea multa “dragoste”.
Am vazut filmul Sofiei Coppola, “The Virgin Suicides”. Auzisem numai lucruri bune despre film…si chiar merita lauda. Mi’a placut mult si mi se pare ca adopta un subiect destul de actual si de important. Iti dai seama ce inseamna interdictie, manipulare a unei vieti. Libertatea nu inseamna o libertate lipsita de orice regula sau lege, dar nu inseamna nici controlarea fiecarui minut din viata unui om. Sa fi parinte nu inseamna sa interzici copilului dreptul la socializare, comunicare…dreptul la cunoastere si dreptul de a gresi. Tu, in calitate de parinte, trebuie sa ajuti copilul “sa creasca”, din mai multe puncte de vedere, sa’i oferi o mana de ajutor ptr a’si gasi calea’n viata, iar apoi tb sa incerci sa’l lasi “sa mearga” singur. Hmm…poate ca se aseamana oarecum cu mersul pe bicicleta. La inceput nu poti sa mergi singur si ai nevoie de sprijin ca sa te obisnuiesti cu noua postura si sa incerci sa gasesti un anume echilibru, ptr ca apoi sa incerci singur sa te descurci. Poate ca nu vei reusi sa mergi bine exact din prima incercare si poate vei cadea, dar sigur te ridici si incerci din nou. Daca eu nu reusesc sa te las sa incerci singur sa mergi pe bicicleta, asumandu’mi riscul ca poate o sa cazi, tu nu vei reusi poate niciodata sa te descurci. Asa mi se pare ca este si in viata. Viata inseamna compromisuri…curajul de a’ti asuma anumite riscuri, responsabilitati.
Citeam azi un articol publicat in Dilema si legat de casa lui Spiru Haret, casa lasata cam “de Doamne ajuta”. Ma gandeam… cate case vechi sunt in Bucuresti si lasate’n paragina, ceea ce este chiar un pacat. Chiar nu mai are nici o importanta trecutul? Am ajuns oare sa ne aliniem crezului futurist? Eu consider ca acest “trecut” ii da tot farmecul orasului si trebuie gasita o metoda de pastrare a acestor urme. Poate ca sunt eu prea fascinata de trecut…dar poate am dreptate. Bucurestiul este inca in dezvoltare, daca tinem cont de faptul ca marile proiecte care’au dus la crearea sa ca oras au inceput in perioada interbelica, perioada, de altfel, foarte prolifica din mai multe puncte de vedere. Mi se pare ca in ziua de azi se pune mai mult baza pe crearea de noi constructii, ignorandu’se problema consolidarii celor care inca mai exista. Si nu pot sa ma abtin fara sa mentionez cazul “namilei” care se ridica exact langa catedrala Sf. Iosif. Trec aproape in fiecare zi prin zona si ma uit cum “monstrul de fier” se mai inalta cu un etaj. Destul de trist… Dupa parerea mea, locul arata destul de bine inainte…, dar acum devine aglomerat, sufocant… Trec peste asta.Sunt atatea zone frumoase in oras ca nici nu stiu pe care sa mentionez mai intai… sunt atat de multe si in toate gasim niste comori arhitecturale. Nu stiu…dar pe mine ma doare sufletul cand vad ca nu are nimeni grija de ele…si poate acesta ar fi si motivul ptr care am o obsesie romantica de’a fotografia case vechi sau ruine, ptr a pastra o amintire a ceea ce a fost, este si poate nu va mai fi.
Entuziasta mereu sa experimentez, sa incerc lucruri noi si sa ma bucur de noi descoperiri, pasiuni…
Entuziasta sau nu?
va urma…..
comentarii recente