par Carl Theodor Dreyer, 1928

Când vezi un film cu un subiect super-exploatat nu te mai aştepţi ca acţiunea să te mai surprindă în vreun fel. Astfel poate fi şi cu un film ca “La Passion de Jeanne d’Arc”. Aşa s-a şi întâmplat: ştiam fiecare pas, fiecare replică care urmează. Dar poate că e mai bine aşa, pentru că am reuşit să mă concentrez mai mult asupra imaginii şi a celor doi actori: Maria Falconetti şi Antonin Artaud. Mă gândeam… Uite, poate că pentru epoca noastră rolul Mariei poate fi prea dramatic, sau chiar patetic: o Jeanne care plânge tot timpul, dar pentru perioada respectivă mi se pare incredibil cum işi joacă rolul, iar gestica şi expresia feţei spun totul, mai că nu este nevoie nici de inserturile de text. Întreg filmul poate fi unul despre Maria Falconetti, un exerciţiu de actorie. Trece foarte uşor de la starea de extaz la cea de pace interioară, împăcare şi chiar resemnare. Jeanne este un Christ, care trece prin toate momentele patimilor… de la aşa-zisa judecată, la batjocură şi până la martiriul în sine. Mi-a plăcut foarte mult şi felul în care Dreyer a schiţat gloata de “judecători”, într-o manieră daumier-ească, foarte caricaturală, dar în acelaşi timp foarte caracteristică societăţii în structura ei instabilă. Antonin pare ca un copil care se află într-o situaţie confuză. Luminarea sa are loc în momentul martiriului Jeannei, când devine mai sigur pe situaţie. Cu toate acestea îşi joacă micul rol minunat, venind în completarea rolului Mariei.