You are currently browsing the category archive for the 'Arta' category.
Astfel scria pe diploma primei laureate pentru literatură, în 1909 - Selma Ottilia Lovisa Lagerlöf (1858-1940), Suedia.
Premiul Nobel a fost acordat către 34 femei, din 1901 încoace. Una dintre ele, Marie Curie, a primit acest premiu de două ori – în 1903 pentru fizică şi în 1911 pentru chimie.
Modelul social şi economic suedez se arată preocupat şi de drepturile femeii şi după alegerea[1] Katarinei Frostenson, în 1992 la vârsta de 38 ani, în urma obţinerii mai multor premii prestigioase pentru volumele sale de poezie, „suedezii consideră că doar 5 femei din 18 membri este puţin: într-un viitor apropiat, ar trebui ca 50% din membrii să fie femei!”. Ce se poate spune atunci de Academia Franceză care numără doar 4 femei din 40 de membri![2]
În 2007 Doris Lessing (n.1919), UK devine cea de-a XI-a femeie care primeşte un premiu Nobel pentru literatură.
“that epicist of the female experience, who with scepticism, fire and visionary power has subjected a divided civilisation to scrutiny“
Doris Lessing a scris peste 50 de cărţi, începând cu The Grass is Singing, a cărei acţiune este plasată în Africa, scrierile sale incluzând nuvele, poveşti scurte, o nuvelă grafică, opere, non-ficţiune şi două lucrări cu Philip Glass.
[1] membru al Academiei Suedeze
[2] Aliette Armel – La face cachée du prix Nobel (pp.12-16), în „Le Magazine Littéraire”, nr. 469, noiembrie 2007, pp. 15-16.
Portrait of an artist
Matthias Deumlich, a German artist, born in Berlin, was present in Romania for the project “Urban Ambient”, organized by Meta Cultural Foundation in Sibiu (22nd – 24th June), this year European Capital of Culture. The project included contemporary works made by Romanian and international artists: inflatable and sound sculpture, but also experimental film. Matthias Deumlich has a work called “Lighting City”, as homage to Brancusi. We know him from the Romanian Young Artists Biennial 2006, when he made some paper ships fly. Is one of the artists who make sculpture in a large sense of the word, using unconventional everything and rethinking the discourse of art, using modern symbols, like he did at Sibiu.
I had a look into this artists work to discover more about him. His obsessions are the sound, the light, the water, the movement and the image. The sound is an important element in his work, this being the source of movement. His obsessions becomes part of the viewer, are contagious. The experimental / scientific dimension is very present and dominates the creation. Matthias plays with the viewer and is playing seriously. The material is used for its qualities in his favor, for his experiment. The space is transformed and the viewer is transposed in another dimension of reality, is about re-thinking the space and time. Space is the main subject of his works and is the origin of objects.
His works are like a ritual. “Lighting City” is placed in a sacred place, near an important church of the city and it fits very well the place, like the artist himself said.
There are no small projects for Matthias is a noisy artist, by his works, which are his way of communication and making him heard. His installations aren’t individual works, each one taking birth from a former one, but this doesn’t mean you can’t understand one single work, just that you’ll discover him better in the context of the whole creation. Is like a conceptual chain. Ideas take shape of small robots, who invades us physically and conceptual. The invisible becomes visible through creation, through image and sound.
În perioada 22-24 iunie 2007 s-a desfăşurat la Sibiu proiectul Ambient Urban, care a schimbat pentru o perioadă chipul oraşului.
Oameni balon? Da, dacă este vorba de lucrarea ALINEI BUGA, care s-a bucurat de un mare succes. La “lansarea” acestora, toţi trecătorii au intrat în joc, cuprinşi fiind de o euforie în masă.
Curtea interioară a Muzeului de Istorie (Casa Altemberger) s-a transformat într-o instalaţie marină, realizată de FRANC PURG. Cursul unui râu, valurile mării, care într-un final se sparg la mal…
Brâncuşi la Sibiu? Nu, doar un spiriduş german, sub numele său MATTHIAS DEUMLICH, care a reuşit să realizeze cu ajutorul noii tehnologii o coloană “fără de sfârşit”, creată din metal, sticlă, oglinzi, lumină şi sunet. Un proiect la fel de complicat precum pare, care reuşeşte să ademească curioşii. Situată în apropierea Bisericii Evanghelice, totul capătă un aer de sacralitate. E o lucrare magică, realizată de un personaj magic.
O pauză de cafea (COFFEE BREAK)? De ce nu? În spaţiul oferit de Cafeneaua Amber (Piaţa Mare) ziua de vineri seara s-a transformat într-un mic cinema, unde au rulat, şi o să mai ruleze (în fiecare vineri între orele 21:00 şi 22:00), o serie de filme experimentale realizate de tineri artişti, nu doar români, ci şi internaţionali.
O meduză gigant şi alte meduze “zburătoare” au împânzit oraşul. În piaţa Mică domină o uriaşă meduză, realizată de ROMELO PERVOLOVICI, care în timpul zilei îţi dă întâlnire în acelaşi loc, dar o oră mai târzie pentru a sta puţin de vorbă şi pentru a-şi dezvălui personalitatea. Pe strada Nicolae Bălcescu s-au agăţat ici-colo nişte meduze “europene”, care te privesc “de sus”.
După toate acestea… de ce nu concerte de greieri, în locuri neaşteptate, creaţie a MIRELEI DĂUCEANU.
Întregul proiect a adus marea la Sibiu şi a dezgheţat atmosfera nocturnă a oraşului.
R: Giuseppe Tornatore, 1998
1900 vs. Jelly Roll Morton
GITANJALI RAO, India
Unde altundeva mi’am pierdut zilele care tocmai au trecut daca nu la Festivalul International de Scurt si Mediu Metraj NEXT? Chestia e ca nu am avut nimic de pierdut, mai mult am castigat si ma bucur ca am fost.
Una dintre surprizele placute a fost o animatie facuta de Gitanjali Rao. Un desen foarte sensibil, o paralela intre lumea alb-negru, lumea noastra, si lumea colorata, ideala. Aceasta animatie ascunde, de fapt, un mesaj destul de puternic. Poate fi vorba despre “falsa realitate” si realitatea-insasi, despre om, in general, despre ceea ce este acesta si ceea ce ar putea fi. Este o metafora a vietii.
R: Peter Greenaway, 1987
Regizorul Peter Greenaway are in spate o formatie de pictor, care, dupa parerea mea, este destul de vizibila in filmele sale. Unii comentatori au afirmat ca filmele sale sunt anti-cinematice si ca nu este deloc regizor, fapt pe care s’ar putea ca Greenaway sa nu’l contrazica. El este un pictor, al carui penel a fost inlocuit de camera de filmat.
Brian Dennehy intrupeaza un arhitect american (Stourley Kracklite), care vine la Roma impreuna cu sotia sa Louisa (Chloe Webb), pentru a organiza o expozitie dedicata arhitectului francez Etienne-Louis Boullée, iar filmul va urmari paralela intre cei doi arhitecti din epoci diferite. Kracklite este obsedat de Boullée, caruia ii scrie si o serie de scrisori. Viata sa urmeaza apoi o linie descendenta, care se amplifica in finalul filmului.
Mi’a placut aceasta „pictura” a lui Greenaway chiar foarte mult. Roma domina omul prin maretia sa amplificata de catre regizor; omul pare a se supune unui spatiu nedefinit. Intreg filmul este o adevarata ambrozie pentru vaz, a carei esenta sta in detaliile minunate pe care le gasim la tot pasul in acest film: o natura moarta cu smochine minunata; dezordinea superba din atelierul arhitectului si interioarele, dominate de intrari si iesiri, de ferestre, oglinzi, voaluri care invaluiesc personajele – toate acestea ii confera regizorului-pictor sansa de’a pune laolalta culori, umbre si lumini, materii diferite, care’i ofera ocazia de’a se juca cu spatiul, cu vazul nostru. Intreg filmul este un joc al simturilor. O contributie importanta in film o are si muzica lui Wim Mertens, care este splendida. Iar finalul este o paralela intre viata si moarte, intre nou si vechi, paralela care continua pe cea dominata de noul si vechiul arhitect. Este momentul in care expozitia dlui Boullée se deschide si se naste copilul dlui Kracklite, care se arunca in bratele mortii. Desavarsirea creatiei implica moartea creatorului.
In regia lui Stere Gulea, 1987
Recunosc ca astazi am vazut ptr prima data filmul “Morometii”, deci…a fost o premiera ptr mine.
Nu vreau sa povestesc actiunea ptr ca nu simt ca este necesar sa fac asta. In schimb vreau sa spun o impresie in urma vizionarii filmului.
Ma bucur ca filmul a fost filmat alb-negru, ptr ca in varianta color nu stiu cum ar fi iesit si oricum nu mi’l imaginam altfel. Spunea el ca este “nemultumit de filmele cu tarani care se faceau la noi” care erau “eminamente false” – asta ar putea fi unul dintre motivele ptr care a ales sa realizeze un film alb-negru, fapt care confera filmului o anumita doza de realism (o prezentare mai veridica a lumii taranesti, care, cred eu, si’n ziua de azi se prezinta intr’o “varianta alb-negru”)
Mi’a placut foarte mult, astfel ca din punctul meu de vedere este un film destul de bun, care merita vazut 
Ce mi’a placut la acest film? Povestea, datorata lui Marin Preda si “adaptata” de Stere Gulea; personajele, care intrupeaza imaginea taranului roman “de pretutindeni”; imaginile minunate preluate din lumea satului romanesc, care mie mi se pare fascinant si care are un potential vizual enorm…
In mintea mea imaginea fizica a lui Stere Gulea am asociat’o cu imaginea lui Nicolae Grigorescu, iar din pdv al imaginilor filmate m’am dus cu gandul la tablourile lui Ion Andreescu (si ma refer la numeroasele sale tablouri in care ilustreaza padurea-copacii, in mod special). Mi se pare ca a existat un joc vizibil cu umbrele si luminile (spunea Stere Gulea ca a preferat folosirea doar a luminii naturale – ceea ce mi’a placut foarte mult, deoarece se creeaza anumite efecte, care nu pot fi egalate de un joc de lumina calculat artificial). Mi’au ramas intiparite imagini ale unei paduri umbroase, in care lumina strabate ramurile copacilor ptr a atinge solul, sau imagini intunecate, in care personajele devin “umbre-vii”, sau interioare in care lumina slaba, creata, de cele mai multe ori, de o lampa sau de focul sobei, contureaza usor personajele, le schiteaza si par a fi desprinse din pictura unui realist din secolul XIX. Personajele oricum sunt foarte bine evidentiate, prin dialogul pur si simplu “savuros” si datorita actorilor care le’au dat viata.
Cineva a afirmat ca filmul sau ar fi o “capodopera”, iar el a raspuns: “nici nu stiu ce este o capodopera…” – si am apreciat foarte mult acest raspuns, ptr ca in ziua de astazi nimeni nu mai stie ce este o capodopera sau toti folosesc acest cuvant mult prea des, fara a sti ceea ce inseamna de fapt.
In regia lui Thomas Ciulei, 1995
Am vazut recent un film de Thomas Ciulei – “Gratian”.
Mi’a placut acest film, iar Gratian este un personaj extraordinar. Este in acelasi timp omul-lup (“priculici”) si prostul satului, care profita de aceasta postura pe care i’o confera satenii, traind din ceea ce primeste de pomana de la acestia. Filmul este imbibat de aluzii biblice, rituale si superstitii. Gratian mi s’a parut a fi un personaj paradoxal, care desi era considerat “prostul satului” vorbeste de bilioane, catralioane…, de astrologie, geografie si religie, crezand ca va descoperi raspunsul la intrebarea: “Ce este eternitatea?” si ca va fi superior lui Dumnezeu “din punct de vedere moral”, deoarece, zice el, in comparatie cu acesta el este schimbator (din rau in bine).
Regizorul pare a realiza o analiza asupra acestui “ciudat” om, pe care ni’l prezinta prin minunate cadre plastice. Cadrele restranse sunt rare, dar minunate. Imaginea satului este prezentata de la distanta, scaldata in lumina zilei. Personajele nu sunt schitate in contextul satului, ci pe acest context. Ele sunt desprinse din acest cadru rural, situate pe un fundal neutru, care poate fi un “oricand” si “oriunde”, si luate ca martori, ca “povestasti”. Gratian este vazut fie bantuind la cersit prin sat, fie in intimitatea colibei sale, invaluita intr’un voal de clar-obscur. In mica incapere intunecata patrunde lumina unor mici ferestre situate la inaltime sau palpaie flacara unor lumanari, creand o atmosfera specifica tablourile lui George de la Tour.
La un moment dat regizorul face o paralela impresionanta intre moartea unui animal si cea a unui om si vedem cum animalul (calul) este aruncat intr’o rapa, pe cand omul are parte de un intreg ritual de inmormantare. Pe mine m’a pus pe ganduri.
Oare care este mai demn de acest ritual: omul sau animalul?
Am (re)citit Walter Benjamin-Opera de arta in epoca reproducerii mecanice si m’am gandit sa scriu cateva idei.
Spune el: “opera de arta a fost dintotdeauna reproductibila. Ceea ce omul a facut a putut fi oricand reprodus de altii”. Pai atunci inseamna ca reproductibilitatea ar fi o caracteristica a operei de arta, caci arta in sine este un produs uman.
Iau cazul fotografiei. In acest caz “ochiul percepe mai repede decat deseneaza mana”, iar “fotograful fixeaza imaginile in studio(…) cu aceeasi viteza cu care vorbeste actorul”. Aici mi’am adus aminte de Hans Belting, care spunea ca mana care deseneaza a fost inlocuita de aparat, iar imaginea fotografica nu este inventie, ci obiect gasit (oarecum un ready-made), care copiaza un corp cu o fidelitate garantata doar de tehnica. Revenind la ceea ce afirma Benjamin as spune ca fotografia este o imagine in timpi reali, apropiindu’se mai mult de “ritmul” realitatii industriale, adica este o imagine care surprinde realitatea in momentul petrecerii acesteia, pe cand pictura este o imagine interpretata a realitatii, un fel de “memento” sentimental. O alta diferenta ar fi faptul ca fotografia poate fi multiplicata, pe cand opera de arta are un caracter de unicitate, caracter care este dat de acel “aici” si “acum”, care constituie “aura” operei de arta la care se refera Benjamin in textul sau. In noua epoca in care tehnicile reproducerii se inmultesc si se diversifica ar fi posibila si reproducerea sau multiplicarea operei de arta. Eu cred ca este vorba de o reproducere a formei operei de arta, deoarece continutul este intransmisibil prin intermediul tehnicilor de reproducere, este un element component al operei de arta veritabile. Adica ar fi vorba de aura sa, care este un continut unic si netransmisibil. Aceasta forma a operei de arta este reprodusa si “vanduta” privitorului ca opera de arta autentica. Prin intermediul reproducerii aura isi pierde din consistenta, iar acel aici si acum sustine autoritatea originalului. Tehnica reproducerii duce la o de-contextualizare a operei de arta, in cazul picturii, o scoatere din contextul traditiei in care a fost creata. Eu cred ca aceasta aura, adica acel “aici” si “acum” se face “vazuta” prin contactul privitorului cu opera veritabila, iar declinul aurei are loc atunci cand apare reproducerea, deoarece se renunta la autenticitate.
In epoca reproducerii mecanice a avut loc si o emancipare a operei de arta, reproducandu’se opere care au fost facute in acest scop, cum ar fi fotografia sau filmul. In acest caz tehnica reproducerii este inclusa’n procesul de creatie si devine parte componenta a operei de arta.
Abel Gance compara filmul cu hieroglifele. Adica inseamna asta ca filmul este un limbaj al imaginilor, limbaj care necesita o interpretare?
Iau acum doua cazuri: teatrul si filmul. Ce se intampla cu actiunea si actantul in cele doua cazuri? In teatru actiunea este directa, iar aura personajului nu poate fi despartita de cea a actorului. In cazul filmului aceasta actiune este mijlocita de camera de filmat, care este calauzita de operatorul de imagine si intervine montajul, care cred eu implica o oarecare selectie, adica o doza de subiectivism. Deci…empatia publicului cu actorul este de fapt empatia cu aparatul de filmat. In film “omul trebuie sa actioneze cu intreaga sa fiinta vie, dar sa renunte la aura ei”. Asadar aura in care e invaluit actorul dispare si dispare si aura personajului. Daca actorul de teatru se identifica cu rolul sau, actorului de film i se ofera rar aceasta ocazie. Actorul de film nu joaca un rol de la inceput pana la sfarsit, ci o serie de secvente, de imagini care apoi sunt colate ptr a crea iluzia unui rol. Imaginea sa se separa de el, fiind transportabila, reproductibila si multiplicabila. Cinematograful construieste artificial “personalitatea” actorului dand nastere cultului vedetei de cinema, creand o imagine comerciala a omului care se situeaza in fata camerei de filmat.
Si daca tot ceea ce este creat de om este reproductibil, atunci poate ca si omul este reproductibil si falsificabil.
comentarii recente